La locul de muncă, există două tipuri diferite de angajați: cei care negociază și cei care nu negociază. Deși ambele grupuri lucrează pentru același angajator și îndeplinesc sarcini similare, există diferențe semnificative în ceea ce privește drepturile și beneficiile lor de angajare.
Angajații care negociază sunt reprezentați de obicei de un sindicat care negociază un contract colectiv de muncă în numele lor. Acest acord definește termenii și condițiile de angajare, cum ar fi salariile, orele, beneficiile și condițiile de muncă. Pe de altă parte, angajații care nu participă la negocieri nu au un sindicat și își negociază singuri condițiile de angajare cu angajatorul lor.
Unul dintre principalele beneficii ale faptului de a fi un angajat care negociază este că are mai multă putere de a-și negocia salariile și beneficiile. Acest lucru se datorează faptului că sindicatul are putere de negociere și poate negocia în numele tuturor membrilor săi. De asemenea, angajații care negociază au, de obicei, o mai mare siguranță a locului de muncă, deoarece sunt protejați de contractul colectiv de muncă și, de multe ori, nu sunt supuși disponibilizărilor sau concedierilor fără motiv.
Pe de altă parte, angajații care nu sunt angajați prin negociere nu au același nivel de securitate a locului de muncă sau putere de negociere. Aceștia sunt adesea supuși angajării la voință, ceea ce înseamnă că pot fi concediați în orice moment și din orice motiv. De asemenea, ei nu au același nivel de protecție în ceea ce privește salariile și beneficiile, deoarece negociază acești termeni în mod individual cu angajatorul lor.
O altă diferență semnificativă între angajații care negociază și cei care nu negociază este capacitatea acestora de a participa la luarea deciziilor la locul de muncă. Angajații care negociază au dreptul de a participa la ședințele sindicatului și de a avea un cuvânt de spus în chestiuni care le afectează locul de muncă. Pe de altă parte, angajații care nu participă la negocieri nu au același nivel de contribuție la procesele de luare a deciziilor și sunt adesea excluși din discuțiile importante.
În concluzie, în timp ce angajații care negociază și cei care nu negociază pot îndeplini sarcini similare, există diferențe semnificative în ceea ce privește drepturile și beneficiile lor de angajare. Angajații care participă la negocieri au o mai mare putere de negociere, o mai mare siguranță a locului de muncă și o mai mare participare la procesele decizionale, în timp ce angajații care nu participă la negocieri trebuie să își negocieze singuri condițiile de angajare și nu beneficiază de același nivel de protecție. Înțelegerea acestor diferențe îi poate ajuta pe angajați să ia decizii în cunoștință de cauză cu privire la cariera lor și la opțiunile de angajare.
Un angajat care negociază este un angajat care este reprezentat de un sindicat și are dreptul de a se angaja în negocieri colective cu angajatorul său în ceea ce privește condițiile de muncă, salariile, beneficiile și alte aspecte legate de angajare. Negocierea colectivă este procesul de negociere între angajator și reprezentanții sindicatului în numele angajaților pentru a ajunge la un acord cu privire la diverși termeni de angajare, cum ar fi salariile, orele de lucru, beneficiile și condițiile de muncă. Angajatul care negociază are dreptul de a vota cu privire la ratificarea contractului colectiv de muncă și de a participa la activitățile sindicale. Sindicatul este responsabil de reprezentarea salariatului care negociază în toate aspectele legate de ocuparea forței de muncă, inclusiv în cazul plângerilor și litigiilor cu angajatorul. Procesul de negociere colectivă este guvernat de legile și reglementările privind munca, care variază în funcție de țară și regiune.
Un angajat de carieră al USPS care nu participă la negocieri este un angajat care nu este reprezentat de un acord de negociere colectivă sau de un sindicat. De obicei, acești angajați sunt angajați direct de către United States Postal Service și nu sunt supuși termenilor și condițiilor negociate de un sindicat sau de o unitate de negociere. Angajații care nu sunt angajați prin negociere lucrează de obicei în posturi administrative sau tehnice, cum ar fi servicii pentru clienți, finanțe, resurse umane sau tehnologia informației. Aceștia pot lucra, de asemenea, în posturi de conducere, supervizând operațiunile dintr-o anumită unitate sau regiune. Spre deosebire de angajații din unitățile de negociere, angajații care nu sunt angajați prin negociere nu au dreptul de a se angaja în negocieri colective sau de a face grevă. Aceștia sunt supuși acelorași reguli și reglementări ca și ceilalți angajați poștali, inclusiv cele legate de salarizare, beneficii și condiții de muncă, dar condițiile lor de angajare sunt stabilite de Serviciul poștal și nu de un sindicat.
Cele trei tipuri de negociere sunt negocierea distributivă, negocierea integrativă și negocierea atitudinală.
Negocierea distributivă este un proces de negociere competitivă în care ambele părți încearcă să își maximizeze propriile câștiguri și să își minimizeze pierderile. Acest tip de negociere este adesea utilizat în situații în care există o cantitate fixă de resurse care trebuie împărțită, cum ar fi atunci când se negociază salariile sau beneficiile.
Negocierea integrativă, pe de altă parte, este un proces de negociere colaborativă în care ambele părți lucrează împreună pentru a găsi soluții reciproc avantajoase. Acest tip de negociere este adesea utilizat în situații în care există mai multe aspecte care trebuie abordate și ambele părți au obiective comune.
Negocierea atitudinală este un proces de negociere care se concentrează pe schimbarea atitudinilor și a percepțiilor, mai degrabă decât pe rezultate specifice. Acest tip de negociere este adesea utilizat în situații în care există probleme emoționale sau psihologice subiacente care trebuie abordate pentru a se ajunge la o rezoluție.
Înțelegerea diferitelor tipuri de negociere poate ajuta managerii să negocieze eficient cu angajații, să rezolve conflicte și să ajungă la acorduri reciproc avantajoase.