În lumea afacerilor, contractele sunt un instrument esențial pentru definirea termenilor unei tranzacții sau a unui acord între părți. Un contract formal este un document obligatoriu din punct de vedere juridic care subliniază obligațiile și responsabilitățile fiecărei părți implicate. Cu toate acestea, există și un alt tip de contract de afaceri, cunoscut sub numele de contract informal sau nescris, care nu este obligatoriu din punct de vedere juridic, dar care poate fi totuși executoriu în anumite circumstanțe.
Un contract informal, cunoscut și sub numele de contract tacit, este un acord între părți care nu este scris sau semnat. Acesta se bazează pe acțiunile și comportamentul părților implicate, mai degrabă decât pe un document formal. De exemplu, dacă un proprietar de afacere angajează un antreprenor pentru a face o lucrare, iar acesta începe să lucreze fără a semna un contract formal, se formează un contract informal bazat pe înțelegerea faptului că antreprenorul va fi plătit pentru munca sa.
Flexibilitatea contractelor informale poate fi benefică în anumite situații, în special pentru întreprinderile mici sau cele aflate la început de drum. Contractele formale pot necesita mult timp și pot fi costisitoare pentru a fi redactate și negociate și este posibil să nu fie necesare pentru fiecare tranzacție. Contractele informale pot fi o modalitate mai eficientă de a stabili un acord între părți, în special pentru tranzacții mai mici sau pe termen scurt.
Cu toate acestea, este important de reținut faptul că contractele informale au limitele lor. Fără un acord scris, poate fi dificil să se dovedească termenii acordului sau să se rezolve litigiile care pot apărea. În unele cazuri, este posibil ca un contract informal să nu poată fi aplicat în cazul în care există un litigiu între părți.
Pentru a atenua riscurile contractelor informale, se recomandă să se consemneze în scris termenii acordului, chiar dacă nu este un contract formal. Acest lucru poate ajuta la clarificarea așteptărilor fiecărei părți și poate oferi o înregistrare a acordului. În plus, este important să se stabilească o comunicare clară cu cealaltă parte pentru a se asigura că ambele părți sunt pe aceeași lungime de undă.
În concluzie, contractele informale pot fi un instrument util pentru întreprinderi, dar este important să se înțeleagă limitele și riscurile acestora. Prin stabilirea unei comunicări clare, prin punerea în scris a termenilor acordului și prin conștientizarea riscurilor potențiale, întreprinderile pot folosi contractele informale în avantajul lor în anumite situații.
Contractele informale, cunoscute și sub numele de contracte verbale, pot fi puse în aplicare în anumite circumstanțe. Deși este posibil ca acestea să nu aibă același statut juridic ca și contractele scrise, contractele informale pot fi totuși obligatorii din punct de vedere juridic în multe cazuri.
Pentru a pune în aplicare un contract informal, este important să se stabilească faptul că între părțile implicate a fost încheiat un acord valabil. Acest lucru poate fi realizat prin furnizarea de dovezi, cum ar fi declarații ale martorilor, e-mailuri sau mesaje text sau chiar înregistrări ale conversațiilor în care au fost discutați și conveniți termenii acordului.
Cu toate acestea, aplicarea unui contract informal poate fi mai dificilă decât aplicarea unui contract scris, deoarece poate fi dificil să se dovedească termenii acordului sau intenția părților implicate. În plus, pot exista limitări în ceea ce privește tipurile de daune care pot fi recuperate prin intermediul unui contract informal, care pot varia în funcție de jurisdicție și de circumstanțele specifice ale cazului.
În general, se recomandă ca întreprinderile să utilizeze contracte scrise ori de câte ori este posibil, deoarece acestea oferă termeni mai clari și o protecție mai mare în cazul unui litigiu. Cu toate acestea, în situațiile în care un acord verbal este necesar sau inevitabil, este încă posibil să se aplice un contract informal cu ajutorul dovezilor adecvate și a reprezentării juridice.
Există patru tipuri principale de contracte de afaceri:
1. Contracte de vânzare - Acestea sunt contracte care descriu termenii și condițiile de vânzare de bunuri sau servicii între un cumpărător și un vânzător. Acestea includ detalii precum prețul, condițiile de livrare, garanțiile și condițiile de plată.
2. Contracte de muncă - Acestea sunt contracte încheiate între un angajator și un angajat, care descriu termenii și condițiile relației de muncă. Acestea includ detalii precum responsabilitățile postului, remunerația, beneficiile și clauzele de încetare a contractului de muncă.
3. Acorduri de parteneriat - Acestea sunt contracte între partenerii unei afaceri care descriu termenii și condițiile parteneriatului lor. Acestea includ detalii precum împărțirea profitului, autoritatea decizională, precum și drepturile și responsabilitățile fiecărui partener.
4. Acorduri de nedivulgare (NDA) - Acestea sunt contracte care împiedică o parte să divulge informații confidențiale sau brevetate unei alte părți. Acordurile NDA sunt utilizate în mod obișnuit în afaceri pentru a proteja secretele comerciale, listele de clienți și alte informații sensibile.
Există trei tipuri comune de contracte de afaceri:
1. Contracte exprese: Acestea sunt contracte care se formează prin comunicare scrisă sau orală între două părți. Ambele părți sunt de acord cu termeni și condiții specifice, iar acești termeni sunt clar specificați în contract. De exemplu, un client poate semna un contract expres cu o companie în care sunt detaliate serviciile care urmează să fie furnizate și plata care trebuie efectuată.
2. Contracte implicite: Acestea sunt contracte formate prin comportamentul sau acțiunile ambelor părți, mai degrabă decât prin comunicare scrisă sau verbală. Un contract tacit poate fi format atunci când un client intră într-un magazin și cumpără un produs. Clientul lasă să se înțeleagă că va plăti pentru produs, iar magazinul lasă să se înțeleagă că va furniza produsul în schimbul plății.
3. Contracte unilaterale: Acestea sunt contracte în care numai una dintre părți face o promisiune sau întreprinde o acțiune. De exemplu, o companie poate oferi o recompensă oricărei persoane care găsește un obiect pierdut. Dacă cineva găsește obiectul, poate solicita recompensa îndeplinind condițiile specifice descrise de companie. Compania nu este obligată să facă nimic până când cineva nu îndeplinește condiția de a găsi obiectul pierdut.