Gestionarea eficientă a stocurilor este crucială pentru orice afacere care dorește să își maximizeze profitul. Unul dintre cele mai importante aspecte ale managementului stocurilor este selectarea strategiei corecte de inventariere. Există mai multe strategii de inventariere disponibile, iar fiecare dintre ele are propriile avantaje și dezavantaje. În acest articol, vom discuta cele mai comune strategii de inventariere utilizate de întreprinderi.
Just-In-Time (JIT) este o strategie de inventariere care se concentrează pe reducerea risipei și îmbunătățirea eficienței prin menținerea unui nivel scăzut al stocurilor. Ideea din spatele JIT este de a primi inventarul doar atunci când este necesar și în cantitatea exactă necesară. Această strategie este perfectă pentru afacerile care au o rată mare de rotație și se bazează pe produse cu mișcare rapidă. Beneficiile JIT constau în reducerea costurilor de păstrare a stocurilor, reducerea la minimum a deșeurilor și economisirea spațiului.
First-In, First-Out (FIFO) este o strategie de inventariere care presupune că primele articole care intră în stoc sunt primele articole vândute. Această abordare este ideală pentru afacerile care se ocupă de bunuri perisabile sau de produse care au un termen de valabilitate limitat. Avantajul FIFO este că asigură că stocurile mai vechi sunt vândute primele, reducând astfel riscul de deteriorare sau obsolescență.
Ultimul intrat, primul ieșit (LIFO) este opusul FIFO, în care ultimele articole care intră în stoc sunt primele vândute. Această abordare este ideală pentru afacerile care se ocupă cu produse care au un termen de valabilitate mai lung, cum ar fi produsele electronice sau electrocasnice. Avantajul LIFO este că permite întreprinderilor să vândă mai întâi cel mai recent inventar achiziționat, asigurându-se că inventarul este actualizat și relevant.
Cantitatea economică de comandă (EOQ) este o strategie de inventariere care calculează cantitatea optimă de comandă pe baza costului de deținere a stocurilor și a costului de plasare a unei comenzi. Ideea din spatele EOQ este de a găsi un echilibru între cele două costuri pentru a minimiza costul total al stocurilor. Această abordare este ideală pentru întreprinderile care se ocupă de produse care au o cerere și o ofertă constantă. Avantajul EOQ este că asigură optimizarea nivelurilor de inventar, minimizând costul de deținere a stocurilor, asigurând în același timp că există suficiente stocuri pentru a satisface cererea.
În concluzie, selectarea strategiei corecte de inventariere este crucială pentru orice afacere care dorește să își maximizeze profitul. Cheia este de a găsi abordarea care se potrivește nevoilor și cerințelor specifice ale afacerii. Prin utilizarea strategiei de inventariere corecte, întreprinderile pot reduce risipa, pot îmbunătăți eficiența și pot optimiza nivelurile de inventariere, ceea ce duce, în cele din urmă, la creșterea profitabilității.
Există mai multe tehnici de control al stocurilor pe care întreprinderile le pot utiliza pentru a-și gestiona eficient nivelul stocurilor. Cu toate acestea, cele trei tehnici majore de control al inventarului sunt:
1. Controlul inventarului Just-in-time (JIT): Această tehnică presupune comandarea stocurilor în momentul în care acestea sunt necesare pentru producție sau vânzări. Controlul inventarului JIT are ca scop minimizarea costurilor de deținere a stocurilor și reducerea riscului ca acestea să devină învechite sau depășite. Această tehnică necesită o coordonare strânsă între furnizori, furnizorii de logistică și echipele de producție pentru a se asigura că inventarul este livrat la momentul potrivit.
2. Controlul inventarului FIFO (First-In, First-Out): Această tehnică pornește de la premisa că primele articole care ajung în stoc sunt primele care vor fi vândute sau utilizate în producție. Controlul inventarului FIFO asigură că cel mai vechi inventar este vândut primul, reducând riscul de obsolescență și deteriorare a inventarului. Această tehnică este utilizată în mod obișnuit în industriile cu bunuri perisabile sau sensibile la timp, cum ar fi industria alimentară și a băuturilor.
3. Controlul inventarului prin cantitatea de comandă economică (EOQ): Această tehnică presupune calcularea cantității optime de stocuri care trebuie comandate pentru a minimiza costurile de deținere, asigurându-se în același timp că întreprinderea are suficiente stocuri pentru a satisface cererea clienților. Controlul inventarului EOQ ia în considerare factori precum costurile de păstrare a stocurilor, costurile de comandă și variabilitatea cererii pentru a determina cantitatea optimă de comandă. Această tehnică necesită o prognoză precisă a cererii și urmărirea stocurilor pentru a se asigura că nivelurile stocurilor rămân optime.
În lumea afacerilor, inventarul se referă la bunurile sau materialele pe care o companie le deține în scopul revânzării sau al producției. Există cinci tipuri principale de inventar cu care se confruntă de obicei întreprinderile. Acestea sunt:
1. Inventarul de materii prime: Acesta este inventarul de materiale pe care o companie le folosește pentru a-și fabrica produsele. De exemplu, dacă un producător de mobilă folosește lemn pentru a-și fabrica produsele, atunci stocul de materii prime ar consta din cantitatea de lemn pe care compania o are în stoc.
2. Inventarul de producție în curs de execuție: Acesta este stocul de produse parțial finalizate. De exemplu, dacă producătorul de mobilă are scaune sau mese parțial asamblate, atunci acestea ar fi considerate stocuri de producție în curs de execuție.
3. Stocuri de produse finite: Acesta este stocul de produse care sunt gata să fie vândute. De exemplu, dacă producătorul de mobilă are scaune sau mese finalizate care așteaptă să fie expediate clienților, atunci acestea ar fi considerate stocuri de produse finite.
4. Stocuri de întreținere, reparații și exploatare (MRO): Acesta este inventarul de materiale pe care o companie le folosește pentru a-și întreține operațiunile. De exemplu, dacă producătorul de mobilă deținea unelte și echipamente pe care le folosea pentru a-și întreține mașinile sau instalațiile, atunci acestea ar fi considerate stocuri MRO.
5. Inventarul de consignație: Acesta este un inventar care este deținut de o parte, dar care aparține altei părți. De exemplu, dacă producătorul de mobilă și-a consemnat produsele la un comerciant cu amănuntul, atunci inventarul deținut de comerciantul cu amănuntul ar fi considerat inventar în consignație.
Fiecare dintre aceste tipuri de inventar are propriile caracteristici și provocări unice, iar întreprinderile trebuie să își gestioneze cu atenție nivelurile de inventar pentru a se asigura că au cantitatea potrivită din fiecare tip de inventar pentru a-și satisface nevoile.