Atunci când încheiem un acord de afaceri, este important să înțelegem termenii și conceptele juridice care guvernează relația. Doi termeni importanți cu care trebuie să fii familiarizat sunt agenția cuplată cu un interes și contractele bilaterale.
Agenția cuplată cu un interes se referă la o situație în care un agent primește autoritatea de a acționa în numele unui mandant, dar are și un interes personal în rezultatul tranzacției. De exemplu, un agent imobiliar poate primi autoritatea de a vinde o proprietate în numele proprietarului, dar are și un interes personal în vânzare, deoarece va primi un comision. În aceste situații, se spune că agentul are o agenție cuplată cu un interes.
Contractele bilaterale, pe de altă parte, sunt acorduri prin care ambele părți promit să facă ceva. De exemplu, dacă sunteți de acord să cumpărați o mașină de la cineva pentru o anumită sumă de bani, încheiați un contract bilateral. Ambele părți au făcut o promisiune de a face ceva: dumneavoastră promiteți să plătiți banii, iar vânzătorul promite să vă dea mașina.
Principala diferență între agenția cuplată cu un interes și contractele bilaterale este reprezentată de natura relației dintre părțile implicate. În cazul reprezentării cuplate cu un interes, agentul acționează în numele mandantului, dar are și un interes personal în ceea ce privește rezultatul. În contractele bilaterale, ambele părți își fac promisiuni una alteia.
Este important să înțelegeți aceste concepte, deoarece ele pot avea implicații juridice. De exemplu, în cazul în care un agent care are o agenție cuplată cu un interes nu-și divulgă interesul personal mandantului, acesta poate încălca datoria sa fiduciară. În mod similar, dacă una dintre părțile la un contract bilateral nu își îndeplinește promisiunea, cealaltă parte poate avea la dispoziție căi de atac legale.
În concluzie, înțelegerea reprezentării cuplate cu un interes și a contractelor bilaterale este esențială pentru oricine încheie un acord comercial. Nu numai că aceste concepte ajută la definirea naturii relației dintre părțile implicate, dar pot avea și implicații juridice importante. Fiind familiarizat cu acești termeni, vă puteți asigura că afacerile dvs. se desfășoară într-un mod corect și transparent.
În contextul contractelor de afaceri, un contract bilateral este un tip de contract în care ambele părți implicate în acord fac schimb de promisiuni de a efectua anumite acțiuni. Acest lucru înseamnă că fiecare parte are obligația de a-și îndeplini partea sa din acord. De exemplu, dacă o companie este de acord să plătească unui angajat o anumită sumă de bani în fiecare lună, angajatul este de acord să își îndeplinească sarcinile de serviciu cât mai bine posibil. Ambele părți și-au făcut promisiuni una alteia și ambele sunt obligate să le respecte.
Pe de altă parte, un contract unilateral este un tip de contract în care o parte face o promisiune în schimbul unei acțiuni sau prestații specifice din partea celeilalte părți. Acest lucru înseamnă că doar una dintre părți este obligată să își îndeplinească partea sa din contract. De exemplu, dacă o companie oferă o recompensă oricărei persoane care o ajută să prindă un hoț, persoana care prinde hoțul are dreptul la recompensă, dar compania nu este obligată să i-o dea. Compania a făcut o promisiune de a plăti recompensa, dar numai dacă cealaltă parte întreprinde o anumită acțiune.
Pe scurt, principala diferență între un contract bilateral și unul unilateral este numărul de promisiuni făcute de fiecare parte. Un contract bilateral implică promisiuni din partea ambelor părți, în timp ce un contract unilateral implică o promisiune din partea unei părți în schimbul unei acțiuni specifice din partea celeilalte părți.
Un exemplu de agenție cuplată cu un interes în domeniul imobiliar ar putea fi situația în care un agent imobiliar este, de asemenea, coproprietar al proprietății pe care încearcă să o vândă. În acest scenariu, agentul are un interes personal în vânzarea proprietății, deoarece are de câștigat din punct de vedere financiar în urma tranzacției.
Acest tip de agenție este cunoscut sub numele de "agenție dublă" și poate crea un conflict de interese pentru agent. În calitate de agent, acesta are obligația legală de a acționa în interesul superior al clientului său, dar, în calitate de coproprietar, are și un interes personal în vânzare. Este important ca agentul să dezvăluie potențialilor cumpărători interesul lor în proprietate și să se asigure că acționează într-un mod corect și etic pe parcursul tranzacției.
În unele cazuri, este posibil ca dubla reprezentare să nu fie permisă sau să fie puternic reglementată de legile și reglementările statului. Este important ca atât agentul, cât și clientul să înțeleagă riscurile și beneficiile potențiale ale acestui tip de agenție înainte de a încheia orice acord.
În contextul afacerilor și al comerțului, o relație de agenție se referă la o relație între două părți în care o parte (mandantul) angajează o altă parte (agentul) pentru a acționa în numele său în anumite chestiuni. Există trei tipuri de relații de reprezentare:
1. Agenția expresă: Acesta este cel mai comun tip de relație de agenție, în care comitentul și agentul încheie un acord scris sau verbal care descrie domeniul de aplicare al relației de agenție. Acordul specifică îndatoririle și responsabilitățile agentului și autoritatea acordată agentului de către mandant pentru a acționa în numele acestuia.
2. Agenție implicită: Spre deosebire de agenția expresă, o relație de agenție implicită nu se bazează pe un acord scris sau verbal între mandant și agent. În schimb, aceasta rezultă din comportamentul părților, în cazul în care acțiunile și comportamentul mandantului implică faptul că acesta a acordat agentului autoritatea de a acționa în numele său.
3. Agenție aparentă: Cunoscută și sub denumirea de reprezentare aparentă, reprezentarea aparentă apare atunci când un terț crede în mod rezonabil că agentul are autoritatea de a acționa în numele mandantului, chiar dacă mandantul nu i-a dat agentului autoritatea explicită de a face acest lucru. Acest tip de relație de reprezentare apare atunci când comitentul a creat aparența unei relații de reprezentare prin acțiunile sau comportamentul său, chiar dacă nu a existat un acord real între el și agent.