Atunci când companiile investesc în alte întreprinderi, ele trebuie să decidă cum să contabilizeze aceste investiții în situațiile lor financiare. Două metode comune de contabilizare a investițiilor sunt metoda costului și metoda punerii în echivalență. Deși ambele metode urmăresc să reflecte valoarea investiției în bilanțul companiei, există diferențe semnificative între ele.
Metoda costului este cea mai simplă dintre cele două. Conform acestei metode, investitorul înregistrează investiția la costul pe care l-a plătit pentru a o achiziționa. Bilanțul investitorului va indica costul inițial al investiției, iar orice modificare a valorii investiției nu va fi reflectată până când investitorul nu vinde investiția. În cazul în care investiția generează un venit, investitorul va recunoaște acel venit ca venit în contul său de profit și pierdere.
Pe de altă parte, metoda punerii în echivalență este mai complexă. Conform acestei metode, investitorul înregistrează investiția în bilanțul său la costul pe care l-a plătit pentru a o achiziționa, la fel ca în cazul metodei costului. Cu toate acestea, metoda punerii în echivalență impune investitorului să ajusteze valoarea contabilă a investiției în fiecare perioadă pentru a reflecta cota sa din venitul sau pierderea netă a entității în care a investit. Aceasta înseamnă că modificările în valoarea investiției sunt recunoscute în contul de profit și pierdere al investitorului, nu doar atunci când investiția este vândută.
În plus, metoda punerii în echivalență impune investitorului să recunoască partea sa din dividendele entității în care s-a investit ca venit în contul său de profit și pierdere. Acest lucru se datorează faptului că dividendele reprezintă o distribuire a câștigurilor entității în care s-a investit, la care investitorul are dreptul la o parte în funcție de cota sa de participare în entitatea în care s-a investit.
Așadar, ce metodă ar trebui să folosească societățile? Depinde de natura investiției și de obiectivele investitorului. Metoda costului este adecvată pentru investițiile în cazul în care investitorul are o influență redusă asupra operațiunilor entității investite și nu se așteaptă să dețină investiția pentru o perioadă lungă de timp. Metoda punerii în echivalență este adecvată pentru investițiile în cazul în care investitorul are o influență semnificativă asupra operațiunilor entității în care a investit și se așteaptă să dețină investiția pentru o perioadă lungă de timp.
În concluzie, metoda costului și metoda punerii în echivalență sunt două modalități prin care societățile își pot contabiliza investițiile în situațiile lor financiare. Deși ambele metode urmăresc să reflecte valoarea investiției în bilanț, metoda punerii în echivalență este mai complexă și presupune ajustarea valorii contabile a investiției în fiecare perioadă pentru a reflecta venitul sau pierderea netă a entității în care s-a investit. Societățile ar trebui să aleagă metoda care reflectă cel mai bine obiectivele lor de investiții și natura investiției.
Nu, capitalurile proprii și costul nu sunt identice. Capitalurile proprii reprezintă participația acționarilor la o societate. El reprezintă interesul rezidual în activele societății după deducerea pasivelor acesteia. Capitalul propriu se calculează prin scăderea pasivelor totale ale societății din activele totale ale acesteia.
Pe de altă parte, costul se referă la prețul sau valoarea plătită de o societate pentru achiziționarea unui activ sau pentru prestarea unui serviciu. Acesta include toate cheltuielile suportate pentru achiziționarea, producerea sau vânzarea unui produs sau serviciu. Costul este un concept important în contabilitate, deoarece este utilizat pentru a determina rentabilitatea unei întreprinderi.
În concluzie, capitalul propriu și costul sunt două concepte diferite în contabilitate. În timp ce capitalurile proprii reprezintă dreptul de proprietate al acționarilor unei societăți, costul se referă la cheltuielile suportate pentru achiziționarea, producerea sau vânzarea unui produs sau serviciu.
Nu, metoda costului și metoda valorii juste nu sunt identice. Metoda costului este o metodă contabilă care este utilizată pentru a înregistra achiziția unui activ la costul său inițial. Conform metodei costului, valoarea activului din bilanț rămâne la costul său inițial, mai puțin orice amortizare acumulată.
Pe de altă parte, metoda valorii juste este o metodă contabilă care este utilizată pentru a înregistra valoarea unui activ la valoarea sa curentă de piață. Conform metodei valorii juste, valoarea activului din bilanț este ajustată pentru a reflecta valoarea sa curentă de piață, care poate fi mai mare sau mai mică decât costul său inițial.
Alegerea între metoda costului și metoda valorii juste depinde de o serie de factori, inclusiv de tipul de activ care este evaluat, de scopul evaluării și de standardele de contabilitate care sunt respectate. În unele cazuri, poate fi oportună utilizarea unei combinații a ambelor metode pentru a oferi o imagine mai exactă a valorii activului în timp.
Metoda de contabilizare a costurilor este o metodă utilizată de companii pentru a contabiliza investițiile lor în alte companii sau entități. Conform acestei metode, investiția inițială este înregistrată în bilanț la costul său, iar orice modificări ulterioare ale valorii investiției nu sunt înregistrate până când investiția este vândută sau cedată.
De exemplu, dacă o societate achiziționează o participație de 10% din capitalul unei alte societăți pentru 100 000 de dolari, înregistrarea inițială ar fi în debitul contului de investiții pentru 100 000 de dolari și în creditul contului de numerar pentru aceeași sumă. Dacă valoarea investiției crește ulterior la 120 000 USD, nu se face nicio ajustare până când investiția nu este vândută sau cedată în alt mod.
În mod similar, dacă valoarea investiției scade la 80 000 USD, nu se efectuează nicio ajustare până când investiția nu este vândută sau cedată în alt mod. Acest lucru este în contrast cu metoda valorii juste, în care modificările valorii investiției sunt înregistrate în mod continuu.
Metoda contabilității prin metoda costului este utilizată în mod obișnuit atunci când o societate deține o participație minoritară într-o altă societate și nu are o influență semnificativă asupra operațiunilor acesteia. De asemenea, această metodă este utilizată în mod obișnuit pentru investițiile în titluri de creanță.