Când vine vorba de contabilizarea investițiilor în alte companii, există două metode principale: metoda punerii în echivalență totală și metoda punerii în echivalență parțială. Ambele metode sunt utilizate pentru a calcula valoarea unei investiții, dar diferă în ceea ce privește gradul de control pe care investitorul îl are asupra entității în care a investit și cât de mult din informațiile financiare ale entității în care a investit sunt incluse în situațiile financiare ale investitorului.
Metoda punerii totale în echivalență
Metoda punerii totale în echivalență, cunoscută și sub denumirea de metoda punerii în echivalență, este utilizată atunci când un investitor are o influență semnificativă asupra entității în care a investit. Aceasta înseamnă că investitorul are capacitatea de a participa la deciziile financiare și de exploatare ale entității în care a investit, dar nu deține controlul asupra politicilor acesteia. Prin această metodă, investitorul contabilizează investiția sa ca și cum ar fi o filială, ceea ce înseamnă că investitorul include informațiile financiare ale entității în care a investit în propriile sale situații financiare.
În cadrul metodei punerii în echivalență totală, investitorul înregistrează investiția inițială ca activ în bilanțul său la cost. Pe măsură ce entitatea în care s-a investit obține venituri, investitorul înregistrează partea sa din venituri ca venit în contul său de profit și pierdere. În mod similar, în cazul în care entitatea în care s-a investit înregistrează o pierdere, investitorul înregistrează partea sa din pierdere ca o cheltuială în contul său de profit și pierdere. Investitorul ajustează, de asemenea, valoarea contabilă a investiției sale din bilanțul său pentru a reflecta modificările în capitalurile proprii ale entității în care a investit.
Metoda punerii parțiale în echivalență
Metoda punerii parțiale în echivalență, cunoscută și sub numele de metoda costului, este utilizată atunci când un investitor are o influență mică sau deloc asupra entității în care a investit. În cadrul acestei metode, investitorul contabilizează investiția ca o simplă achiziție de acțiuni, ceea ce înseamnă că investitorul nu include informațiile financiare ale entității în care a investit în propriile sale situații financiare.
În cadrul metodei punerii parțiale în echivalență, investitorul înregistrează investiția inițială ca activ în bilanțul său la cost. Investitorul nu ajustează valoarea contabilă a investiției sale decât dacă entitatea în care a investit declară dividende, caz în care investitorul își diminuează investiția cu valoarea dividendelor primite.
Ce metodă se utilizează?
Decizia de a utiliza metoda punerii în echivalență totală sau parțială depinde de nivelul de influență pe care investitorul îl are asupra entității în care a investit. În cazul în care investitorul are o influență semnificativă, este adecvată metoda punerii în echivalență totală. În cazul în care investitorul are o influență mică sau deloc, este adecvată metoda punerii în echivalență parțială. În unele cazuri, este posibil ca un investitor să fie nevoit să treacă de la o metodă la alta dacă nivelul său de influență se modifică în timp.
În concluzie, metoda punerii totale în echivalență și metoda punerii parțiale în echivalență sunt două metode diferite de contabilizare a investițiilor în alte societăți. Metoda punerii totale în echivalență este utilizată atunci când investitorul are o influență semnificativă asupra entității în care a investit, în timp ce metoda punerii parțiale în echivalență este utilizată atunci când investitorul are o influență mică sau deloc. Este important să se utilizeze metoda adecvată pentru a asigura o raportare financiară corectă și conformitatea cu standardele contabile.
Metoda punerii în echivalență complet ajustată este o metodă contabilă utilizată pentru contabilizarea investițiilor în filiale sau asocieri în participație. Conform acestei metode, investitorul înregistrează investiția sa în filială sau în asocierea în participație ca o investiție în capitaluri proprii în bilanțul său. Apoi, investitorul ajustează valoarea contabilă a investiției pentru a reflecta cota sa din activele nete ale filialei sau ale asocierii în participație.
Ajustările efectuate la valoarea contabilă a investiției includ cota investitorului din venitul sau pierderea netă a filialei sau a asocierii în participație, precum și orice alte modificări ale capitalurilor proprii ale filialei sau ale asocierii în participație. De exemplu, în cazul în care filiala sau asocierea în participație emite noi acțiuni sau plătește dividende, investitorul își ajustează valoarea contabilă în consecință.
Metoda punerii în echivalență complet ajustată presupune ca investitorul să mențină o evidență detaliată a părții sale din tranzacțiile financiare ale filialei sau asocierii în participație. Aceasta include înregistrarea cotei sale de venituri, cheltuieli, active și pasive. De asemenea, investitorul trebuie să întocmească situații financiare consolidate care să includă informațiile financiare ale filialei sau ale asocierii în participație.
Metoda punerii în echivalență complet ajustată permite investitorului să aibă o reprezentare mai exactă a investiției sale în filială sau în asocierea în participație. De asemenea, aceasta oferă o imagine mai completă a performanței financiare și a poziției financiare a investitorului și a filialelor sau asocierilor în participație.
Investiția de capitaluri proprii integrală se referă la un tip de investiție în care un investitor dobândește 100% din capitalul unei afaceri sau întreprinderi prin achiziționarea tuturor acțiunilor sau capitalurilor proprii în circulație. Aceasta înseamnă că investitorul deține controlul total asupra operațiunilor și gestionării afacerii și are dreptul la toate profiturile și activele generate de companie.
În termeni de contabilitate și evidență contabilă, o investiție integrală în capitaluri proprii este înregistrată ca un debit în contul de investiții și un credit în contul de numerar sau în alt cont de active utilizat pentru achiziționarea de capitaluri proprii. Partea investitorului din profiturile și pierderile societății este înregistrată în contul de profit și pierdere, iar partea sa din activele și pasivele societății este înregistrată în bilanț.
Investiția integrală în capitaluri proprii este adesea utilizată de firmele de capital privat, de capitaliștii de risc și de persoanele fizice înstărite care doresc să dobândească dreptul de proprietate asupra unei societăți și să obțină controlul asupra operațiunilor acesteia. Acest tip de investiție poate fi riscant, deoarece investitorul suportă toate riscurile și beneficiile financiare ale întreprinderii. Cu toate acestea, poate fi, de asemenea, foarte profitabilă, dacă întreprinderea are performanțe bune și generează profituri semnificative.