În mediul de lucru competitiv și în ritm rapid de astăzi, managerii și liderii se confruntă adesea cu o decizie dificilă: ar trebui să se concentreze pe orientarea către sarcină sau pe orientarea către angajat? Orientarea spre sarcină reprezintă ideea că cel mai important aspect al muncii este îndeplinirea sarcinilor și atingerea obiectivelor, în timp ce orientarea spre angajat pune accentul pe importanța satisfacției și a bunăstării angajaților. Deși ambele sunt importante, găsirea unui echilibru corect poate fi o provocare.
Orientarea spre sarcină este adesea asociată cu o mentalitate orientată spre rezultate. Managerii și liderii care sunt orientați spre sarcini prioritizează termenele limită, productivitatea și eficiența. Ei se concentrează pe atingerea unor scopuri și obiective specifice și sunt dispuși să ia decizii dificile pentru a ajunge acolo. Cu toate acestea, această abordare poate veni uneori în detrimentul moralului angajaților și al satisfacției profesionale. Angajații se pot simți suprasolicitați, subapreciați și subapreciați, ceea ce duce la epuizare și la rate ridicate de rotație.
Pe de altă parte, un accent pe orientarea angajaților poate duce la un mediu de lucru mai pozitiv. Liderii care acordă prioritate satisfacției și bunăstării angajaților pot oferi aranjamente de lucru mai flexibile, oportunități de creștere personală și profesională și o cultură de susținere care valorizează colaborarea și munca în echipă. Acest lucru poate duce la rate mai mari de retenție a angajaților, la o satisfacție mai mare la locul de muncă și la un echilibru general mai bun între viața profesională și cea privată.
Deci, care abordare este mai bună? Adevărul este că atât orientarea către sarcini, cât și orientarea către angajați sunt importante în felul lor. Un manager sau un lider care este orientat pur și simplu spre sarcini poate obține un succes pe termen scurt, dar în detrimentul satisfacției angajaților și al sustenabilității pe termen lung. Pe de altă parte, un manager sau un lider care este orientat pur și simplu către angajați poate crea un mediu de lucru pozitiv, dar în detrimentul productivității și eficienței.
Cheia este de a găsi un echilibru între cele două. Liderii pot prioritiza sarcinile și obiectivele, prețuind în același timp satisfacția și bunăstarea angajaților. Acest lucru poate fi realizat prin verificări periodice cu membrii echipei, prin oferirea de oportunități de dezvoltare și creștere profesională și prin crearea unei culturi de susținere care apreciază atât contribuțiile individuale, cât și munca în echipă.
În concluzie, bătălia dintre orientarea către sarcini și orientarea către angajați nu este o problemă de alb și negru. Găsirea echilibrului corect este cheia succesului la locul de muncă modern. O concentrare atât pe orientarea către sarcină, cât și pe orientarea către angajat poate duce la un mediu de lucru productiv, eficient și pozitiv, care aduce beneficii tuturor celor implicați.
Când vine vorba de orientarea spre sarcini vs. orientarea spre timp, niciuna dintre ele nu este în mod inerent mai bună sau mai rea decât cealaltă. Depinde cu adevărat de locul de muncă specific și de stilul de lucru al individului.
Orientarea spre sarcină se concentrează pe finalizarea unor sarcini specifice și pe atingerea obiectivelor, indiferent de timpul necesar pentru a le îndeplini. Această abordare poate fi utilă în locurile de muncă în care calitatea este mai importantă decât cantitatea sau în cazul în care munca este foarte specializată și necesită multă atenție la detalii.
Pe de altă parte, orientarea către timp prioritizează realizarea muncii într-un interval de timp specific, chiar dacă aceasta înseamnă sacrificarea unei anumite calități sau detalii. Această abordare poate fi mai eficientă în locurile de muncă în care viteza și eficiența sunt cruciale, cum ar fi în producție sau în rolurile de servicii pentru clienți.
În cele din urmă, cea mai bună abordare va depinde de cerințele postului, de punctele forte și punctele slabe ale individului și de cultura companiei. Un bun manager de resurse umane va evalua stilul de lucru al fiecărui angajat și va oferi instruire și sprijin pentru a-l ajuta să aibă succes în rolul său.
În domeniul resurselor umane, există în general două tipuri de orientare a conducerii care sunt recunoscute: conducerea orientată spre sarcini și conducerea orientată spre oameni.
Leadershipul orientat spre sarcină, cunoscut și sub numele de leadership tranzacțional, este un stil de leadership care se concentrează în primul rând pe atingerea unor scopuri și obiective specifice. Liderii care adoptă acest stil tind să fie foarte organizați, eficienți și orientați spre rezultate. Aceștia prioritizează sarcinile, termenele limită și indicatorii de performanță și tind să fie mai directivi în abordarea lor de gestionare a echipelor. Ei oferă instrucțiuni clare, monitorizează progresul și îi recompensează sau îi disciplinează pe membrii echipei în funcție de performanța lor.
Pe de altă parte, conducerea orientată spre oameni, cunoscută și sub numele de conducere transformațională, este un stil de conducere care acordă prioritate construirii de relații, dezvoltării membrilor echipei și împuternicirii acestora pentru a-și atinge potențialul maxim. Liderii care adoptă acest stil tind să fie mai empatici, mai susținători și mai comunicativi. Ei apreciază colaborarea, încurajează creativitatea și inovarea și favorizează un mediu de lucru pozitiv care sprijină creșterea și dezvoltarea angajaților. Ei tind să delege responsabilități, să ofere îndrumare și mentorat și să recunoască și să recompenseze membrii echipei pentru contribuțiile lor.
În timp ce ambele orientări de leadership au punctele lor forte și punctele slabe, cercetările sugerează că leadershipul transformațional este, în general, asociat cu niveluri mai ridicate de implicare a angajaților, satisfacție la locul de muncă și angajament organizațional, în timp ce leadershipul tranzacțional este mai eficient în atingerea unor obiective specifice, pe termen scurt. În cele din urmă, alegerea orientării de leadership va depinde de nevoile și obiectivele specifice ale organizației și ale echipei în cauză.